De ce poveștile fantastice lucrează atât de bine cu mintea unui elev de gimnaziu
În clasele V–VIII, copiii prind curaj cu ideile. Încep să lege cauze de efecte, să observe nuanțe în replici, să guste tensiunea unei scene fără să se piardă în ea. Când ajung la un roman fantasy bine scris, nu caută doar spectacol.
Caută un loc unde să experimenteze, să-și pună întrebări, să-și verifice ipotezele. Asta face lecturile de gen atât de utile: hrănesc curiozitatea și, într-un mod foarte practic, pun la treabă atenția, memoria de lucru, vocabularul și capacitatea de a schimba perspectiva atunci când apar date noi.
Un exemplu la îndemână este romanul lui Mihai Dan Bradu, construit ca o aventură cu ritm sprinten și o voce apropiată de vârsta cititorului. Decorurile se schimbă repede, dialogurile curg natural, iar universul imaginar are reguli clare, povestite fără pedanterie.
Un astfel de text nu le dă elevilor senzația că sunt puși la treabă, deși, sincer, exact asta se întâmplă: mintea lucrează intens, doar că în pasul poveștii.
Imaginația ca metodă de gândire, nu ca pauză de la realitate
Pentru un copil de 11–14 ani, a imagina înseamnă a testa scenarii. Un personaj deschide o ușă fără clanță, sare peste marginea unei gropi care pare fără fund, găsește o vitrină cu obiecte neobișnuite și dă peste un bătrân misterios. Cititorul încearcă imediat să anticipeze.
Ce urmează. De ce tocmai acum. Ce regulă a lumii se dezvăluie în clipa asta. În câteva pagini se fac și se desfac presupuneri, se verifică indicii, se schimbă ipoteze. Pare joacă, dar e logică în mișcare.
Astfel de pasaje antrenează flexibilitatea cognitivă. Un obiect poate trece dintr-o funcție în alta, o aparență se poate dovedi înșelătoare, o regulă capătă o excepție. Copilul se obișnuiește să nu rămână blocat într-o singură interpretare.
Se mișcă mai ușor între explicații, își ajustează înțelegerea atunci când apare o informație pe care nu o putea anticipa. Ceva asemănător se întâmplă mai târziu la matematică, când schimbă metoda de rezolvare pe măsură ce vede ce funcționează.
Atenția care rezistă, memoria de lucru și firul epic
Fantasy-ul cu structură coerentă cere coordonare. Elemente aruncate la început revin într-o formă nouă după zeci de pagini. Groapa din vechea fabrică nu e doar un decor înfricoșător, devine un mecanism de trecere.
Camera cu vitrină ascunde uși și dispozitive care capătă sens abia când piesele se adună. Cititorul ține aproape aceste detalii, le mută în minte ca pe niște piese de lego și le potrivește când autorul le readuce în scenă.
Se vede și un câștig pe atenția selectivă. Scenele de urmărire sau de confruntare pun în mișcare multe lucruri deodată. Ca să păstreze sensul, elevul alege ce urmărește: o replică scurtă, un gest, un obiect lăsat intenționat într-un cadru. În timp, antrenamentul acesta se traduce în clasă printr-o rezistență mai bună la distrageri și o capacitate sporită de a urmări instrucțiuni în mai mulți pași.
Limba care se lărgește natural și umorul care face loc învățării
Un roman cu ritm bun alternează descrieri cu dialoguri vii. Termenii noi apar firesc, fără să devină lecție. Cititorul prinde din zbor o metaforă, o imagine tehnică, un cuvânt pe care îl înțelege din context. Data viitoare, îl va recunoaște fără chin.
Umorul are un rol aparte. Într-o scenă tensionată, două personaje ajung la o terasă și își comandă un fresh de broccoli, apoi doi adulți dezbat cine plătește nota. Râzi, respiri și ții minte mai bine ce a fost important înainte. Glumele nu întrerup acțiunea, ci o sprijină, transformând emoția în sprijin pentru memorare.
Vocea narativă contează la fel de mult. Când protagonistul e cam de aceeași vârstă cu cititorul, iar autoironia lui nu e ostentativă, apare o complicitate plăcută. Copilul simte că are un partener de conversație, nu un ton moralizator.
Din astfel de pagini se pot scoate discuții utile despre registre de limbă, despre cum se schimbă sensul unei replici în funcție de context și despre ce înseamnă să fii sincer cu tine atunci când îți tremură mâinile de frică.
Empatie, prietenie și alegeri morale urmărite din interior
Multe romane fantasy pentru tineri urmăresc formarea unui grup care învață să funcționeze. Un copil își descoperă o putere, alții i se alătură, apar tensiuni și se negociază roluri. De aici se construiește, fără predici, gândirea morală. Personajele decid la cald dacă protejează un obiect sau se salvează pe ele, dacă au încredere într-un străin sau îi mai dau un test, dacă recunosc când au greșit.
Cititorul intră, pentru câteva pagini, în mintea fiecăruia. Își imaginează ce simte bătrânul retras în subteran când își dă seama că ar putea fi confundat, ce îl ține pe polițist aproape de grup chiar când pare o idee riscantă. Empatia se învață așa, prin detaliu, nu prin discursuri.
O lume construită în straturi clare
Un univers fantastic coerent îi oferă elevului ocazia să gândească în rețele. Satele au tradiții distincte, regulile puterilor se leagă de origini, iar armele mitice nu apar la întâmplare. Hărțile mentale se fac aproape singure, chiar dacă nu sunt desenate pe hârtie.
Iar regulile nu rămân pe hârtie, sunt puse la încercare în situații limită: o cheie cosmică se fragmentează în obiecte cu proprietăți specifice, o cădere e amortizată de un câmp invizibil, o bucată de zid devine material pentru un dispozitiv improvizat. Copilul trage concluzii, își testează variantele, corectează pe parcurs.
Din astfel de episoade se nasc punți către științe. Nu e nevoie să predai fizică în timp ce citești, însă e imposibil să nu apară întrebări. Ce înseamnă „amortizare” în cazul unei căderi. Cum funcționează un câmp. Ce materiale ai la dispoziție ca să construiești ceva de scăpare. În mintea unui elev se conturează spontan un plan: resurse, pași, moment oportun. Nu e laborator, dar e o gândire tehnică pusă la treabă.
De la cititor grăbit la cititor strategic
Un roman fantasy își arată cel mai bine forța atunci când este citit activ. Se poate citi cu creionul lângă, cu mici notițe pe margine, cu hărți făcute rapid pe o foaie. Un copil începe să prezică, să verifice, să revină la pasaje care i-au scăpat.
Își dă seama că poate greși o pistă fără drama eșecului și că are dreptul la o a doua încercare. Asta înseamnă metacogniție într-o formă caldă, aproape jucată, pe care elevii o tolerează bine.
Profesorii pot folosi un capitol în clasă și altul acasă, iar la întoarcere copiii reconstruiesc scena din memorie. Întreabă de ce a contat un gest, cum s-ar fi schimbat rezultatul dacă o idee apărea cu două pagini mai devreme.
Părinții pot ține conversații scurte pe canapea: „Tu pe cine ai fi luat cu tine în subteran?” sau „Dacă nu aveai creionul, ce transformai în unealtă?”. Răspunsurile, uneori caraghioase, sunt și foarte bine argumentate când la mijloc e o poveste care funcționează.
Un exemplu care prinde la vârsta gimnaziului
Volumul lui Mihai Dan Bradu lucrează tocmai cu aceste resorturi. Protagonistul are o voce tânără, care alternează firesc seriozitatea cu glume din mers, iar spațiul familiar al unei fabrici părăsite se deschide spre o lume nouă. Întâlnim un bătrân taciturn, un polițist prins între ordin și instinctul de a proteja, apoi un șofer cu alură de leu care aduce o complicație amuzantă.
O scenă de terasă relaxează tensiunea cu o comandă neașteptată de fresh de broccoli, după care povestea accelerează din nou, cu planuri, alergături, invenții și scurtături născocite pe loc.
Universul are reguli care se țin între ele: istorii ale „satelor”, obiecte cu proprietăți stabile, limite ale puterilor care nu se încalcă arbitrar. Cititorii de gimnaziu prind gustul cartografierii. Unii vor desena hărți, alții vor scrie fișe de personaj, iar alții vor ține un mic jurnal din perspectiva „celuilalt”. Oricare variantă duce la înțelegere mai profundă și, în fond, la consolidarea unor abilități pe care școala oricum le antrenează.
Cum se leagă lectura de școală și de viața de acasă
La limba și literatura română se poate discuta despre narator, focalizare, alternanța scenă–rezumat. La istorie, cele „unsprezece sate” pot fi comparate cu orașe-stat sau alianțe vechi, pentru a deschide o discuție despre resurse și reguli.
La fizică, scena în care o cădere este „îmblânzită” devine prilej pentru a clarifica noțiuni legate de energie și forțe. Iar la educație socială, grupul de eroi, cu dinamica lui, e perfect pentru a vorbi relaxat despre încredere, limite și recunoașterea greșelilor.
Acasă, lectura devine pretext de conversații mici, dar valoroase. Copilul se regăsește în impulsivitatea protagonistului, în micile minciuni care îl scapă dintr-un colț strâmt, în frustrarea când adulții par să ascundă lucruri. Părintele poate deschide discuții despre sinceritate și prudență fără să le transforme în lecții. E mai degrabă un „hai să vedem ce ai fi făcut tu în locul lui”.
Unde găsești cartea și de ce își merită locul în bibliotecă
Dacă vrei o poveste care pune la lucru mintea copiilor de gimnaziu și le hrănește în același timp pofta de aventură, merită să intri în lumea creată de Mihai Dan Bradu. Ritmul e modern, scenele au nerv, iar umorul apare exact când trebuie ca să nu te ia valul anxietății.
Cartea poate fi achiziționată online de pe Carturesti.ro și Libris.ro. Iar dacă vrei un punct de pornire clar, te invit să cauți și să citești „Drumul spre o alta dimensiune” de Bradu Mihai Dan. Miza e simplă: să vezi cum un roman care „curge” le crește copiilor pofta de întrebare și bucuria de a înțelege.
Caseta editorială
Titlul volumului este „Drumul către o altă dimensiune”, semnat de Mihai Dan Bradu, parte din colecția Cărțile copilăriei, publicat la Editura Ecou Transilvan, Cluj-Napoca, în 2024, cu ISBN 978-630-311-221-3.
Este o carte potrivită pentru gimnaziu, cu capitole scurte, dialog alert și o lume fantastică guvernată de reguli clare, iar exemplarele sunt disponibile pentru comandă online pe Carturesti.ro și Libris.ro.
