Întrebarea asta apare aproape de fiecare dată după prima ședință de kinetoterapie a unui copil. Părinții ies din cabinet cu un amestec de speranță și teamă, cu o foaie de exerciții pentru acasă în mână și cu gândul acela care nu le dă pace: „Bine, dar de câte ori pe săptămână trebuie să venim ca să se întâmple ceva cu adevărat?”
Uneori copilul abia începe să meargă și pare mai nesigur decât alții de aceeași vârstă. Alteori se împiedică des, are o postură care te neliniștește sau o afecțiune neurologică serioasă, despre care abia ai apucat să înveți câteva lucruri de pe internet. Poate e doar „puțin mai în urmă” față de colegii de grupă de la grădiniță, dar tu simți că nu vrei să aștepți pur și simplu să treacă timpul.
Indiferent de situație, întrebarea rămâne aceeași, spusă cu voce tare sau păstrată pentru drum: care este ritmul corect de terapie, astfel încât timpul, banii și energia familiei să merite efortul și copilul să aibă o șansă reală să progreseze.
Nu există un număr magic de ședințe, valabil pentru toți copiii, oricât de mult ne-am dori asta. Există însă repere, experiență acumulată în ani de lucru cu cei mici și câteva idei simple care pot ajuta un părinte să înțeleagă ce înseamnă „destul de des” și când, uneori, mai mult nu înseamnă neapărat mai bine.
Ce înseamnă, de fapt, „rezultate” în kinetoterapie la copii
De aici ar trebui să pornească orice discuție. Când întrebi „când se văd rezultatele?”, e important să știi ce anume aștepți să vezi. Pentru unii părinți, rezultatul înseamnă un copil care începe să meargă singur. Pentru alții, faptul că nu mai cade la fiecare câțiva pași. Poate fi urcatul scărilor, ridicatul de pe jos fără ajutor, statul drept în bancă la școală sau, pur și simplu, mai puțin efort pentru fiecare mică mișcare.
La copiii cu afecțiuni neurologice, „rezultatul” poate fi mult mai subtil și în același timp uriaș: un control mai bun al capului, o postură mai stabilă în șezut, o rigiditate mai mică în brațe sau picioare, un zâmbet în plus atunci când corpul îl lasă, în sfârșit, să se joace.
Ideal ar fi ca kinetoterapeutul să te ajute să puneți împreună aceste obiective, în cuvinte concrete. De exemplu, „în următoarele trei luni vrem să poată merge zece metri ținându-se doar de o mână” sau „vrem să poată sta la măsuță la grădiniță douăzeci de minute fără să se prăbușească pe antebrațe”. Când obiectivul e clar, devine mult mai ușor să stabiliți și câte ședințe pe săptămână sunt necesare și cam cât de repede ar putea apărea schimbările.
Uneori, primul rezultat nu se vede la copil, ci la părinte. În modul în care îl ridică, îl schimbă, cum îl ajută să se așeze sau să se joace pe covor. Faptul că știi cum să îl sprijini fără să îl forțezi, cum să îl ajuți să își folosească mai bine un picior sau o mână, și asta este terapie. Chiar contează.
De ce nu există o cifră universală
Mulți părinți speră să audă o formulă simplă de tipul: „de două ori pe săptămână, trei luni și gata”. Sună bine, gestionabil, aproape ca un abonament la sală. Doar că aici vorbim despre corpul unui copil, nu despre un program standard.
Frecvența optimă depinde în primul rând de diagnosticul sau de dificultatea de la care porniți. Un copil cu o ușoară întârziere în dezvoltarea motorie are, de obicei, nevoie de un ritm diferit față de un copil cu paralizie cerebrală. Contează severitatea problemei, vârsta copilului, felul în care răspunde la mișcare, dar și cum arată viața de acasă: câți adulți se pot implica, cât timp există pentru exerciții, cât de obosit se întoarce copilul de la școală sau de la grădiniță.
Mai este ceva ce uităm ușor. Kinetoterapia nu înseamnă doar ce se întâmplă în cabinet, timp de 50 de minute. Înseamnă un proces în care terapeutul învață copilul și familia, iar familia duce mai departe mișcările, adaptările și pozițiile în viața de zi cu zi. De aceea, frecvența nu poate fi desprinsă de întrebarea: „Ce reușim să facem între ședințe?”.
Cum arată, în practică, frecvența ședințelor
Chiar dacă nu există o rețetă valabilă pentru toți, în clinici și centre de recuperare s-au conturat, în timp, câteva tipare. Nu sunt legi, ci moduri prin care specialiștii încearcă să organizeze munca astfel încât să aibă sens pentru copil și să fie suportabilă pentru familie.
Un model destul de des întâlnit este cel al terapiei săptămânale. De cele mai multe ori, copilul merge o dată sau de două ori pe săptămână la kinetoterapie, iar fiecare ședință durează între jumătate de oră și o oră. Pentru multe dificultăți ușoare sau moderate, acesta poate fi un ritm suficient, cu condiția ca exercițiile să fie continuate acasă. La copiii de grădiniță și de școală primară, o ședință pe săptămână, combinată cu ocazional câte o perioadă mai intensă, poate fi o soluție echilibrată. Copilul are timp să își trăiască viața de copil, să meargă la înot, la dans, la bunici în weekend, fără să simtă că totul se învârte în jurul terapiei.
Există însă și situații în care terapeutul recomandă perioade de terapie intensivă. Asta poate însemna trei, patru sau chiar mai multe ședințe pe săptămână, uneori grupate în „blocuri” de câteva săptămâni. De obicei se alege acest model atunci când copilul trece printr-o perioadă în care potențialul de progres este foarte mare sau când riscul de regres este serios, de exemplu după o operație ortopedică sau în anumite forme de afectare neurologică.
Te poți gândi la o fereastră care se deschide larg pentru o perioadă scurtă. În fereastra aceea, corpul copilului învață mai repede, fie pentru că a crescut, fie pentru că durerea a scăzut, fie pentru că un aparat sau o orteză nouă îl ajută să se miște altfel. Atunci are sens să se meargă mai des la terapie, ca să profitați de moment. Perioadele de terapie intensivă sunt obositoare pentru toată familia. Copilul este mai des în mașină, părintele trebuie să își refacă programul de muncă, bunicii sunt chemați în ajutor. Tocmai de aceea, ele au de regulă un început și un sfârșit clar, după care se revine fie la o frecvență săptămânală, fie la un program de monitorizare.
La capătul celălalt se află copiii care au depășit o perioadă grea sau la care problemele sunt stabile și bine controlate. Pentru ei, kinetoterapeutul poate propune ședințe mai rare, de exemplu o dată la una sau două luni. Scopul nu este neapărat antrenamentul intens, ci verificarea posturii, a mersului, ajustarea exercițiilor pentru acasă, eventual a ortezelor sau a modului în care stau în bancă, în cărucior, în scaunul de mașină. La un copil cu o afecțiune cronică, aceste ședințe de reglaj pot face diferența între a menține ce a câștigat și a aluneca, treptat, înapoi.
Cât de repede se văd schimbările
Aici răspunsul seamănă mai degrabă cu un interval decât cu o cifră clară. Sunt copii la care vezi primele semne după două-trei ședințe. De pildă, încep să îndrăznească să se urce singuri pe tobogan, acceptă mai ușor să stea pe burtă sau se joacă cu o mână care înainte era aproape „uitată”.
În alte situații, mai ales când vorbim de afecțiuni neurologice complexe sau de deformări ortopedice vechi, este nevoie de luni, uneori de ani de muncă. Îmbunătățirea tonusului muscular, a coordonării și a echilibrului se produce încet și cere foarte multă răbdare. Progresul se adună, de fapt, din sute de repetări pe care copilul le face în cabinet și acasă.
Dacă mergeți o dată sau de două ori pe săptămână și lucrați și acasă, de cele mai multe ori undeva după patru-șase săptămâni începi să vezi un tipar: copilul se plânge mai puțin de dureri, e mai sigur pe el, reușește mișcări care înainte păreau imposibile sau are pur și simplu mai mult curaj. Poate că nu este spectaculos, dar sunt semne că direcția este bună.
E important și cum măsurați progresul. Un kinetoterapeut atent va nota, la început, câteva repere clare: câți metri poate merge, câte trepte urcă, cât timp stă în picioare sprijinit de mobilă. După o lună sau două, vă puteți întoarce la aceleași repere și vedeți concret ce s-a schimbat. Ajută enorm să le notați undeva, pentru că, în viața de zi cu zi, micile progrese se pierd uneori în oboseală și griji.
Rolul esențial al exercițiilor făcute acasă
Oricât de bun ar fi terapeutul și oricât de modern ar fi cabinetul, copilul petrece acolo cel mult câteva ore pe săptămână. Restul timpului îl petrece acasă, la grădiniță, la școală, în parc. Acolo se decide, de fapt, dacă terapia prinde rădăcini.
Exercițiile pentru acasă nu ar trebui să arate ca o listă de teme imposibile. Ideal ar fi să fie integrate în viața de zi cu zi. Dacă obiectivul este să își folosească mai mult piciorul drept, de exemplu, atunci urcatul scărilor, joaca de „stat într-un picior” la spălat pe dinți sau mersul pe nisip pot deveni bucăți de terapie strecurate natural în program.
Mulți părinți se simt vinovați că nu reușesc să facă „tot”. Realitatea este că puțin și constant ajută mai mult decât o oră perfectă, o dată pe săptămână. Câte zece minute răsfirate pe parcursul zilei, cu răbdare și joacă, pot conta enorm. De multe ori, terapeutul poate adapta programul ca să se potrivească ritmului familiei, nu invers. E important să spui sincer cât duci, ce îți iese și ce nu, ca să nu ajungeți într-un punct în care toți sunteți frustrați.
Acolo unde este posibil, ajută mult ca părintele să fie prezent în timpul ședinței, să pună întrebări, să încerce el însuși mișcările pe care le va repeta acasă cu copilul. Poate părea inconfortabil la început, dar după câteva ședințe devine o rutină și îți dă o încredere diferită atunci când rămâi singur cu copilul.
Frecvența optimă în funcție de vârstă
Nu toți copiii au același corp, același creier sau același ritm de învățare. Vârsta schimbă destul de mult modul în care este gândită terapia, chiar și atunci când diagnosticul seamănă.
La copiii foarte mici, intervenția timpurie poate schimba profund felul în care se dezvoltă mișcarea. Fereastra de plasticitate a creierului este larg deschisă, iar fiecare experiență de mișcare contează. De aceea, kinetoterapeuții preferă adesea să vadă bebelușii mai des la început, măcar pentru o perioadă, ca să poată ajusta fin pozițiile, felul în care sunt ținuți în brațe, modul în care sunt puși pe burtă sau susținuți să se rostogolească.
În această etapă, de multe ori nu numărul de ședințe pe săptămână este problema principală, ci capacitatea familiei de a integra recomandările în rutina zilnică: cum îl ridici din pătuț, cum îl pui în scaunul de masă, cum te joci cu el pe podea. Chiar și două ședințe pe lună pot face o diferență importantă dacă părintele pleacă de acolo cu idei clare și le aplică zilnic.
La grădiniță apar primele comparații care uneori dor. „Toți copiii sar pe o trambulină mică, al meu se teme să urce”. „Toți aleargă după minge, ea rămâne în urmă”. În etapa aceasta, frecvența obișnuită este una sau două ședințe pe săptămână, cu multe exerciții de tip joc. Copilul are nevoie să simtă că terapia nu este o pedeapsă, ci un spațiu în care are voie să cadă, să încerce, să râdă, să se supere, să o ia de la capăt. Uneori, când obiectivele sunt foarte clare și limitate în timp, de exemplu pregătirea pentru o operație sau recuperarea după una, terapeutul poate propune un bloc de câteva săptămâni mai intense, apoi revenirea la o frecvență mai blândă.
La copiii mai mari și la adolescenți intră în scenă și alți factori: mai multe ore la școală, teme, sporturi de performanță, ecrane. Pentru ei, kinetoterapia se împletește cu recomandarea de mișcare generală: mers pe jos, înot, sport de echipă. Frecvența ședințelor poate fi o dată pe săptămână sau poate crește în perioadele în care apar dureri de spate, accidentări la sport sau pusee de creștere care schimbă rapid postura. În multe cazuri, copiii ajung să simtă singuri când au nevoie să revină la terapie, mai ales dacă au deja o relație de încredere cu terapeutul lor.
Diferențe în funcție de tipul de problemă
Ar fi simplu dacă am putea spune: „Copiii cu problemă X au nevoie de Y ședințe pe săptămână”. Realitatea este, însă, mult mai nuanțată.
La copiii cu tulburări ortopedice ușoare, cum ar fi piciorul plat dureros, genunchii ușor deviați sau scoliozele mici, se pornește adesea cu o ședință pe săptămână, combinată cu un program de exerciții acasă și, uneori, cu un sport potrivit, cum ar fi înotul. Rezultatele pot apărea destul de repede, iar după câteva luni frecvența poate scădea sau se poate trece la controale periodice.
În afecțiunile neurologice, cum ar fi paralizia cerebrală, lucrurile stau altfel. Copiii aceștia au nevoie de mult mai mult timp pentru a învăța mișcări noi, iar corpul lor obosește altfel. Pentru unii, un program intensiv de câteva săptămâni pe an, cu trei sau patru ședințe pe săptămână, combinat cu terapie săptămânală în restul timpului, poate aduce câștiguri importante. Pentru alții, riscul de suprasolicitare este prea mare și este nevoie de pauze mai lungi între perioadele de efort.
Există apoi copiii cu probleme respiratorii, cardiace, obezitate sau alte afecțiuni cronice la care kinetoterapia are mai mult rol de antrenament general, de creștere a rezistenței și a capacității de efort. La ei, continuitatea contează uneori mai mult decât intensitatea. O ședință pe săptămână, plus multă mișcare adaptată în restul zilelor, poate fi un echilibru bun și, mai ales, sustenabil pentru familie.
Cum știi că frecvența actuală este potrivită pentru copilul tău
La un moment dat, dincolo de recomandări și de studii, rămâne o întrebare simplă pe care probabil ți-o pui deja: „Cum simțim noi, ca familie, acest ritm de terapie?”.
Dacă copilul merge la ședințe fără teamă, poate chiar cu un pic de curiozitate, dacă înțelege de ce este acolo și reușește, din când în când, să spună „uite, pot să fac asta acum”, este un semn bun. Dacă nu vine acasă complet epuizat, dacă mai are energie să se joace, să fie copil, este încă un indiciu că frecvența este rezonabilă.
Pe de altă parte, dacă ședințele sunt atât de dese încât restul vieții pare că se învârte numai în jurul lor, dacă părintele simte că este mereu pe fugă, dacă fratele sau sora mai mare ajung să fie mereu „pe locul doi”, merită să te oprești o clipă și să discuți cu terapeutul. Terapiile nu ar trebui să înghită copilăria, ci să o protejeze.
Un alt semn important este modul în care terapeutul revizuiește planul. Dacă, lună de lună, exercițiile se schimbă, se adaptează la ce poate copilul, se notează micile victorii și se discută dificultățile, atunci cel mai probabil frecvența este bine aleasă. Dacă, în schimb, totul arată la fel ca acum șase luni, fără explicație, poate că este timpul să ceri o discuție mai aplicată sau chiar o a doua opinie.
Cum decizi împreună cu specialistul
Recomandarea de frecvență nu ar trebui să fie o propoziție aruncată pe fugă la final de evaluare, pe hol, ci rezultatul unei discuții în care te simți parte din echipă. În mod ideal, terapeutul îți explică ce a observat la copil, ce crede că este realist să se schimbe într-o anumită perioadă, ce presupune asta ca efort în cabinet și acasă. Tu povestești cum arată programul familiei, ce poți și ce nu poți face, unde ai nevoie de ajutor.
Din întâlnirea aceasta se poate naște un plan onest. Poate să arate, de exemplu, așa: „în următoarele trei luni venim de două ori pe săptămână, facem acasă exercițiile acestea în fiecare seară, iar apoi ne revedem și vedem dacă scădem ritmul”. Sau, dimpotrivă: „deocamdată venim o dată pe săptămână, mai mult pentru a învăța exercițiile, și dacă vedem că nu e suficient, creștem frecvența”.
Important este să simți că ai un cuvânt de spus. Tu îți cunoști copilul cel mai bine. Terapeutul își cunoaște meseria. Copilul are propriul lui ritm. Frecvența ideală se află undeva între aceste trei adevăruri, iar uneori ajustarea ei este la fel de importantă ca exercițiile în sine.
Indiferent dacă mergeți la kinetoterapie Iuvokids sau într-un alt centru, merită să întrebi de la început cum gândesc ei frecvența ședințelor, cât de mult pun accent pe exercițiile pentru acasă și la ce interval își propun să revizuiască obiectivele.
Două scenarii care pot clarifica lucrurile
Uneori, ideile despre terapie par abstracte până nu le legi de o poveste, chiar dacă este una imaginară.
Imaginează-ți o fetiță de trei ani care merge, dar cade des și pare „neîndemânatică”. Medicul recomandă evaluare la kinetoterapie. La prima ședință, terapeutul observă o ușoară hipotonie, niște glezne instabile și puțină teamă de sărit de pe trepte.
Propune o ședință pe săptămână, cu mult joc, plus câteva exerciții simple pentru acasă: mers pe o linie trasată cu creta, urcat scări ținută de mână, mers pe vârfuri și pe călcâie în timp ce se joacă. După o lună, părinții observă că fetița aleargă mai sigur în parc și cade mai rar. După trei luni, frecvența poate scădea sau se poate lua o pauză, păstrând totuși jocurile de echilibru în rutina zilnică.
Acum imaginează-ți un băiețel de cinci ani cu diagnostic de paralizie cerebrală, care reușește să stea în picioare doar sprijinit și face câțiva pași cu mult efort. Familia și terapeutul își propun ca obiectiv să poată merge zece pași cu sprijin minim, în următoarele câteva luni. Aici, planul arată diferit: o perioadă de opt săptămâni cu trei ședințe de terapie pe săptămână, combinată cu un program zilnic acasă. Ședințele sunt mai obositoare, dar și mai structurate. După acest „maraton”, se face o evaluare: ce s-a schimbat, ce s-a câștigat, ce se poate ajusta. Apoi se trece la un ritm mai rar, care să mențină rezultatele fără să copleșească familia.
Cele două exemple nu sunt o hartă, ci doar două fotografii dintr-un album mult mai mare. Fiecare copil va avea propria lui poveste, dar și propria combinație de frecvență, intensitate și pauze.
Când să ceri ajutorul medicului
În mod obișnuit, frecvența ședințelor se stabilește între tine și kinetoterapeut. Există însă situații în care e important să fie implicat și medicul pediatru sau medicul specialist care urmărește copilul. De exemplu, atunci când apar dureri noi, oboseală extremă, pierderea unor abilități pe care copilul le avea sau îți este teamă că terapia este, pur și simplu, prea mult pentru el.
Nu este niciodată o rușine să spui „mi se pare că e prea greu” sau „nu văd deloc progresul, poate îmi scapă ceva”. Uneori este nevoie de o investigație în plus, de ajustarea medicației, de schimbarea ortezelor sau de adaptarea obiectivelor. Terapeutul și medicul ar trebui să lucreze împreună în situațiile acestea, nu separat, fiecare cu planul lui.
Ce rămâne, dincolo de cifre
Când încerci să răspunzi la întrebarea „cât de des trebuie să meargă un copil la kinetoterapie ca să se vadă rezultate?”, poate fi mai util să schimbi un pic perspectiva. În loc să cauți o cifră fixă, să te întrebi ceva mai aproape de viața voastră de zi cu zi.
Copilul are un plan clar, cu obiective care au sens pentru vârsta și diagnosticul lui? Reușiți, ca familie, să integrați măcar o parte din exerciții în viața de zi cu zi, fără să simțiți că trăiți doar între drumuri la terapie? Aveți o relație de încredere cu terapeutul, în care puteți spune și când e prea mult, și când nu e destul?
Dacă răspunsul este, măcar în mare, „da”, sunteți deja pe un drum bun. Rezultatele vor veni poate în salturi, poate în pași mici, cu perioade de stagnare și reluări. Vor arăta uneori diferit de ce ți-ai imaginat la început. Dar, cu răbdare, cu un program care respectă atât corpul copilului, cât și viața voastră de familie, munca din cabinet începe să se vadă în parc, în clasă, pe scări, în felul în care copilul își poartă propriul corp prin lume.
Iar asta este, până la urmă, unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care le poate aduce kinetoterapia: un copil care se mișcă, pas cu pas, tot mai sigur în corpul lui.
