Când o bancă se prăbușește și pune în pericol întreaga economie, apare întrebarea cu privire la cine va suporta costurile necesare pentru salvarea sistemului și cine va stabili condițiile acestei intervenții.
Au trecut cinci zile între respingerea inițială a planului de salvare și aprobarea legii care permite guvernului american să mobilizeze până la 700 de miliarde de dolari. Între timp, Wall Street se află într-o cădere liberă, iar Congresul este chemat să decidă cât de departe poate merge intervenția statului pentru a preveni un colaps economic.
Camera Reprezentanților respinge planul. În afara clădirii, piețele financiare își calculează pierderile. Ne aflăm la sfârșitul lunii septembrie 2008. Propunerea de salvare a sistemului financiar este înfruntată cu 228 de voturi pentru și 205 împotrivă. La câteva ore după vot, indicele Dow Jones înregistrează o scădere de 777,68 puncte, echivalentul a aproape 7%. Aceasta reprezintă cea mai mare pierdere de puncte într-o singură zi.
Distanța dintre vot și reacția piețelor este de câteva ore, însă decalajul dintre deciziile politice și efectele acestora este mult mai amplu, conform publicației Naftemporiki.
Piața nu așteaptă Washingtonul
Criza financiară a evoluat de la bănci către întregul sector financiar. Lehman Brothers a solicitat falimentul, iar gigantul asigurărilor AIG se află în pragul colapsului, ceea ce determină Rezerva Federală să aprobe o finanțare de urgență de până la 85 de miliarde de dolari pentru a-i oferi sprijin.
Încrederea în sistemul financiar dispare rapid. Băncile devin reticente în a se împrumuta una de la cealaltă, piețele de credit pe termen scurt se blochează, iar companiile care au nevoie de fonduri pentru a-și desfășura activitățile riscă să rămână fără acces la capital.
Secretarul Trezoreriei, Henry Paulson, împreună cu președintele Rezervei Federale, Ben Bernanke, solicită Congresului să acționeze prompt.
Planul inițial prevede ca Trezoreria să achiziționeze active problematice de la bănci, multe dintre ele fiind legate de credite ipotecare. Guvernul speră că prin eliminarea acestor active din bilanțurile băncilor, va facilita accesul la credit.
Planul se confruntă cu o altă criză: furia alegătorilor
Pentru mulți, salvarea băncilor reprezintă un cec în alb acordat celor care au contribuit la criza economică. De ce ar trebui contribuabilii să suporte costurile deciziilor greșite ale Wall Street-ului?
Această întrebare ajunge rapid la deputați, în contextul presiunilor politice și al temerii de o criză economică profundă. La votul din 29 septembrie, propunerea este din nou respinsă. Căderea piețelor scoate la iveală costul politic al inacțiunii, dar nu diminuează obiecțiile față de planul de salvare.
Planul inițial este revizuit. Senatul aprobă o variantă modificată, iar Camera Reprezentanților este chemată să voteze din nou. Noul vot are loc pe 3 octombrie, iar cu 263 de voturi pentru, proiectul de lege este adoptat. Bush semnează, iar Departamentul Trezoreriei primește autorizația de a aloca până la 700 de miliarde de dolari în cadrul programului de salvare.
Planul se schimbă înainte de a fi implementat
Semnarea acordului nu finalizează discuțiile. Planul se transformă. Achiziția de active problematice se dovedește a fi complicată și consumatoare de timp, în timp ce criza se adâncește. Astfel, Ministerul Finanțelor își schimbă strategia, mutând accentul de la achiziția de active riscante la sprijinul direct al băncilor. Acesta cumpără acțiuni preferențiale și furnizează capital instituțiilor financiare, având ca scop întărirea bilanțurilor acestora și sprijinirea capacității de a oferi credite.
Pe 14 octombrie, se anunță alocarea a 250 de miliarde de dolari pentru susținerea băncilor americane. Intervenția guvernului capătă o formă concretă: statul nu se limitează la achiziția de active problematice; devine acționar în băncile pe care încearcă să le mențină viabile.
O singură limită, nu un singur cont
Ceva mai mult de 700 de miliarde de dolari devin simbolul planului de salvare, însă această sumă nu este cea care va fi cheltuită efectiv. Congresul stabilește un plafon de finanțare.
La finalizarea programelor, plățile totale ajung la 443,5 miliarde de dolari. Guvernul american estimează costul final al programului la 31 de miliarde de dolari, având în vedere că o parte considerabilă a fondurilor este recuperată prin rambursări și investiții.
Semnarea acordului din 3 octombrie nu elimină recesiunea și nu compensează pierderile suferite de gospodării și companii. Totuși, marchează un moment critic: cel în care temerile de colaps devin mai mari decât temerile legate de intervenția statului.
Și lasă o întrebare care revine în discuție la fiecare criză: atunci când prăbușirea unei bănci amenință să afecteze întreaga economie, cine plătește pentru a menține sistemul pe linia de plutire – și cine decide termenii planului de salvare?
Sursa articol: https://hotnews.ro/acordul-de-700-de-miliarde-de-dolari-2365981
Sursa foto: Inquam Photos
