Am auzit de atâtea ori replica asta, spusă cu un fel de supărare mică, aproape copilărească: „Am salariu bun, n-am datorii mari, de ce tot întreabă banca de vechime?” Și te înțeleg.
E ca și cum ai intra într-un club unde muzica se aude perfect din stradă, tu ești îmbrăcat ok, ai și banii de intrare, dar bodyguardul îți cere să arăți brățara de la evenimentul de ieri. Nu e despre cât de cool ești, e despre cât de previzibil pari într-o lume care se sperie de surprize.
Vechimea la locul de muncă e una dintre acele bucăți de realitate banală care, în birourile băncilor, capătă greutate de plumb. Nu pentru că un contract mai vechi îți face automat caracterul mai bun, ci fiindcă banca nu cumpără povestea ta, ci șansele ca povestea să meargă mai departe fără să se rupă brusc.
De ce se uită banca la vechime, chiar dacă ai venit bun
Banca trăiește cu o obsesie simplă: continuitatea. Un salariu mare poate fi ca o ploaie torențială de vară, spectaculoasă, dar scurtă. Un salariu stabil, venit lună de lună, seamănă cu apa dintr-un izvor care nu te impresionează, dar nu te lasă niciodată însetat.
Când analistul de credit se uită la vechime, nu îți evaluează demnitatea și nici nu îți pune la îndoială munca. Încearcă doar să ghicească dacă venitul tău are șanse să rămână pe linia de plutire suficient de mult cât să acopere ratele. În spatele întrebărilor despre vechime stă frica de perioada de probă, de instabilitate, de schimbări bruște de industrie, de concedieri, de acel „nu mai merge firma” pe care nimeni nu îl vede venind la timp.
Și mai e ceva, destul de omenesc: dacă ai schimbat jobul recent, banca nu are încă un model clar al felului în care arată viața ta financiară în noul context. Oricât de ciudat sună, băncile iubesc obiceiurile. Le plac oamenii care arată la fel în fiecare lună, cu intrări și ieșiri previzibile, cu o rutină care nu face valuri.
Ce înseamnă, de fapt, vechime în ochii băncii
Când spui „vechime”, tu poate te gândești la totalul anilor lucrați, la acea coloană invizibilă din CV care spune că ai muncit, ai tras, ai rămas în picioare. Banca, de multe ori, se uită mai atent la vechimea la angajatorul actual, fiindcă acolo e zona de risc imediat.
Dacă ești de trei ani în câmpul muncii, dar ai două luni la jobul curent, banca va simți, pe moment, două luni. E nedrept? Poate. Dar e matematic, iar matematica nu are răbdare cu romantismul.
În plus, multe instituții se uită și la continuitatea în domeniu. Dacă ai schimbat firma, dar ai rămas în aceeași profesie, pari mai așezat. Un contabil care trece de la o companie la alta poate părea mai stabil decât cineva care a sărit, în doi ani, de la vânzări la IT, apoi la horeca, chiar dacă omul respectiv e inteligent și adaptabil. Adaptabilitatea, paradoxal, sperie uneori sistemele care funcționează pe șabloane.
Pragurile care apar cel mai des și de ce contează
Aici începe partea care îi frustrează pe mulți: există praguri minime, iar ele diferă de la bancă la bancă și de la produs la produs. Unele instituții sunt ok cu trei luni la locul de muncă actual, altele cer șase luni, iar în anumite situații se poate ajunge la cerințe mai mari, mai ales dacă ești la un angajator nou, într-un domeniu nou, ori dacă venitul tău e considerat variabil.
De ce tocmai trei sau șase luni? Pentru că, în lumea contractelor de muncă, perioada de probă și primele luni sunt, statistic, cele mai fragile. În primele luni se vede dacă te potrivești cu rolul, dacă firma e serioasă, dacă proiectele chiar există, dacă salariul promis se și întâmplă, nu doar pe hârtie. Banca nu are cum să intre în ședințele tale și să vadă cum merge treaba, așa că folosește timpul ca pe un filtru.
Asta nu înseamnă că la două luni nu poți obține nimic. Înseamnă doar că uneori ai de compensat cu alte semnale de stabilitate. Uneori se poate, alteori nu, depinde de produs, de banca aleasă, de scorul tău și de cât de curat e dosarul.
Vechimea ca limbaj secret al riscului
Îmi place să mă gândesc la analiza de credit ca la o conversație mută. Tu spui: „Pot să plătesc”. Banca întreabă: „Cât de sigur?” Vechimea e una dintre replicile cele mai scurte și mai puternice.
Dacă ai vechime mare, banca își spune că ai trecut deja prin sezoane. Ai avut luni mai bune, luni mai proaste, poate ai prins și un an ciudat și, totuși, ai rămas în picioare. În acel „ai rămas” e toată magia. Din punctul de vedere al băncii, o persoană cu stabilitate profesională e mai puțin probabil să ajungă în restanță, nu fiindcă e mai virtuoasă, ci fiindcă are mai puține șocuri în venit.
Sigur că se uită și la gradul de îndatorare, la istoricul de plată și la câți bani îți rămân după rate. Dar vechimea e ca fundația unei case. Poți avea mobilier superb, dar dacă fundația e turnată ieri, parcă nu îți vine să cumperi acolo.
Ce se întâmplă când tocmai ai schimbat jobul
Aici e partea în care mulți se simt prinși la mijloc. Ai schimbat jobul pentru un salariu mai bun sau pentru un mediu mai sănătos. E un pas matur, curajos, uneori chiar salvator. Și exact atunci ai nevoie de un credit, poate pentru o renovare, poate pentru o mașină, poate pentru o casă. Iar banca îți spune, calm, că ar prefera să te mai vadă puțin.
Nu e personal. E doar felul lor de a zice că începuturile sunt instabile. Dacă ești în primele luni, banca poate cere documente suplimentare sau poate prefera să vadă câteva încasări consecutive. Unele instituții se uită la istoricul încasărilor din cont tocmai ca să confirme că salariul nu e o apariție singulară, ci un obicei care se repetă.
Dacă ești pe contract pe perioadă determinată, lucrurile pot deveni și mai sensibile. Aici banca poate percepe riscul că, la finalul perioadei, venitul se întrerupe. Nu înseamnă că nu se acceptă, ci doar că se analizează mai atent și, uneori, suma maximă sau perioada de creditare se ajustează.
Dacă ești PFA, freelancer sau ai venituri mixte
Vechimea, în cazul veniturilor independente, are altă aromă. Nu se mai numește doar „vechime la angajator”, ci continuitate a activității și regularitate a veniturilor. Aici banca vrea să vadă că nu ești o lumânare care arde frumos o lună și se stinge două.
De obicei, se uită la luni consecutive în care ai produs venit, la declarații fiscale și la felul în care îți intră banii. Un freelancer cu douăsprezece luni solide, cu încasări constante și cu taxe plătite la timp poate inspira mai multă încredere decât un angajat care a schimbat trei joburi într-un an. Da, e ironic, dar e adevărat. Continuitatea, chiar și pe cont propriu, poate cântări greu.
Cum poți „traduce” stabilitatea ta pe limba băncii
Aici apare întrebarea practică, cea care te roade seara: „Bine, și eu ce fac?” Uneori, soluția e să aștepți puțin, să treacă acele luni care transformă un început în rutină. Alteori, dacă nu ai timp, trebuie să arăți stabilitate și din alte unghiuri.
Ajută mult un istoric bun de creditare, fără întârzieri, la fel și un avans mai mare, mai ales când vorbim de un credit ipotecar. Contează și dacă ai economii reale, nu doar ideea că ai putea strânge. Uneori face diferența și un co-împrumutat cu venit stabil, iar în anumite cazuri simplul fapt că îți încasezi salariul în contul aceleiași bănci le oferă vizibilitate și le mai domolește suspiciunile.
Dacă vrei să te orientezi mai ușor prin opțiuni și să înțelegi cum privesc instituțiile financiare situațiile mai delicate, un reper util, spus simplu, e hcicredit.ro, mai ales când ai senzația că te învârți într-un labirint de condiții care se schimbă de la o ușă la alta.
Vechimea nu e totul, dar rareori e „nimic”
Mi se pare important să spun asta cu voce tare: vechimea nu e singurul criteriu, dar e unul dintre cele care pot bloca ușa înainte să apuci să explici restul. E ca atunci când încerci să închiriezi un apartament și proprietarul te întreabă ce faci „de mult timp”. Nu pentru că vrea să îți scrie biografia, ci pentru că, în capul lui, timpul înseamnă predictibilitate.
Există oameni care iau credit cu vechime mică, pentru că au venituri mari, scor bun, domeniu stabil, poate un istoric bancar lung. Există și oameni cu vechime mare care sunt respinși, pentru că au întârzieri în trecut sau pentru că gradul de îndatorare e deja la limită. Dar, în medie, vechimea te ajută, ca o recomandare tăcută.
Dacă te uiți la vechime ca la o condiție impusă, te enervează. Dacă o vezi ca pe o măsură de siguranță, devine mai suportabilă. Băncile nu sunt prieteni și nici dușmani, sunt instituții care se apără. Uneori se apără prea mult, alteori sunt surprinzător de flexibile, dar logica lor rămâne aceeași: vor să știe că mâine arată cât de cât ca azi.
Așa că, atunci când te întrebi cum contează vechimea la locul de muncă în ochii băncii, imaginează-ți că banca nu te vede pe tine, cel real, cu toată munca ta și cu tot bunul-simț. Te vede ca pe o siluetă formată din cifre și intervale de timp, iar vechimea e una dintre liniile groase din desenul ăla.
Și poate că aici e partea cea mai umană: dacă știi cum se uită la tine, poți să te prezinți mai bine. Să alegi momentul potrivit, să ai actele pregătite, să nu te arunci cu capul înainte când încă ești în primele săptămâni la job și totul e nou.
Uneori, diferența dintre „respins” și „aprobat” e doar o lună în plus, doi fluturași de salariu în plus, un pic de liniște în plus. Nu sună romantic, dar nici ratele nu sunt romantice, nu?
