Când o firmă spune că își schimbă politica de mobilitate, de obicei nu vorbește despre cai putere, culori și dotări. Vorbește despre bani care trebuie să se potrivească la final de lună, despre timp care dispare în telefoane, despre nervi, despre riscuri și despre un fel de liniște administrativă.
Mașina, în mediul corporate, nu e un obiect, e o mică instituție ambulantă, cu acte, termene, incidente, surprize.
În România ultimilor ani, acest subiect a ajuns să fie tratat aproape ca o problemă de igienă organizațională. Îți dai seama că o companie crește nu doar după câte vânzări are, ci după cât de repede se încurcă în propria ei logistică. Iar flota auto, oricât de banal sună, e unul dintre locurile unde o firmă poate să se împiedice elegant.
De aici pornește explicația pentru schimbarea de preferință. Tot mai multe companii aleg leasingul operațional pentru că, pe scurt și fără bravade, vor să transforme mașinile dintr-o bătaie de cap într-un serviciu. Nu e o descoperire filozofică, e o decizie practică, luată de oameni care au obosit să repare aceeași problemă în fiecare trimestru.
O piață care s-a maturizat, aproape pe nesimțite
Leasingul operațional a existat și înainte, sigur că da, dar multă vreme a fost privit ca o opțiune pentru firmele foarte mari sau pentru cei care aveau deja cultura de flotă. Între timp, piața s-a umplut de jucători mai specializați, de oferte mai flexibile și de servicii care nu mai sunt doar pe hârtie. În paralel, companiile au început să aibă tot mai multe echipe în teren, tot mai multe roluri mobile și tot mai multă presiune pe costuri.
A apărut și o schimbare de mentalitate, poate chiar asta e cheia. Mai demult, ideea era să deții, să ai „mașina firmei” în acte și, cumva, să simți că ai control. Astăzi controlul se măsoară altfel, prin predictibilitate și prin faptul că poți să bagi costul într-un buget și să știi cam ce urmează, fără să-ți sară cifrele în aer când se strică ceva.
În România, unde surprizele sunt o specialitate națională, acest tip de control e tentant. Și, sincer, nici nu trebuie să fii corporație ca să-l vrei. Ajunge să ai zece mașini, apoi cincisprezece, apoi o echipă de vânzări care face mii de kilometri pe lună, și brusc îți dai seama că ai un mic departament auto fără să fi vrut.
Ce cumpără, de fapt, o companie când ia leasing operațional
Leasingul operațional e, în esență, un pachet. Nu cumperi doar dreptul de a folosi o mașină, cumperi și felul în care cineva se ocupă de ea în locul tău. De cele mai multe ori, în rată intră mentenanța, schimbul de anvelope, asigurările, mașina la schimb când ai o problemă, managementul daunelor, uneori chiar și servicii de telematică sau rapoarte.
Aici e diferența psihologică majoră. O firmă nu mai simte că „ține” mașina, simte că are acces la mobilitate cu tot cu spatele ei administrativ. E ca și cum ai trece de la a-ți face singur contabilitatea în Excel, la a avea un contabil bun care îți spune calm ce ai de făcut și te sună doar când contează.
Mai e un aspect, mai puțin romantic, dar foarte puternic: riscul de valoare reziduală. Cine își asumă cât mai valorează mașina după trei sau patru ani. În leasing operațional, de regulă, acest risc e al furnizorului, nu al companiei client, iar asta schimbă tonul discuției.
Serviciu, nu proprietate, și aici se schimbă povestea
În cultura noastră, proprietatea are o greutate aparte. Ne place să simțim că „e al meu”, chiar și când „al meu” vine cu cheltuieli ascunse și cu timp pierdut. Leasingul operațional îi învață pe manageri, fără să le țină lecții, o idee simplă: uneori e mai ieftin să plătești pentru un serviciu bine pus la punct decât să deții un activ care se strică exact când ai treabă.
În firmă, asta se vede imediat în atitudine. O flotă administrată intern devine o listă de probleme. O flotă externalizată devine o conversație scurtă, de tipul „avem nevoie de încă două mașini pentru echipa nouă”, și atât.
Închirierea de mașini: flexibilă, dar altă poveste
Închirierea clasică, de tip rent-a-car, are farmecul ei. E rapidă, e potrivită pentru proiecte scurte, pentru deplasări, pentru perioade în care nu vrei să te legi de nimic. O firmă cu activitate sezonieră, cu vârfuri și căderi, poate să trăiască foarte bine cu închirieri repetate.
Doar că această soluție vine cu alt tip de logică financiară. Plătești mai mult pe zi, tocmai pentru flexibilitate, iar costul total poate deveni greu de justificat dacă ai nevoie de mașină constant, luni la rând. În plus, închirierea pe termen scurt nu e construită să-ți rezolve strategia de flotă, ci să-ți acopere o nevoie imediată.
Pe aici se strecoară decizia multor companii. Când mobilitatea nu mai e o întâmplare, ci un flux constant, închirierea începe să pară o soluție scumpă pentru o problemă permanentă. Iar firmele, când se maturizează, nu mai vor soluții provizorii care se repetă la nesfârșit.
Momentul acela în care CFO-ul și HR-ul se întâlnesc
Într-o companie care crește, apar discuții cu o tensiune mică, dar persistentă. Pe de o parte, oamenii au nevoie de mobilitate, de confort, de predictibilitate, uneori chiar de un beneficiu care să-i țină aproape. Pe de altă parte, finanțele cer disciplină, transparență și bugete care să nu fie atacate de cheltuieli imprevizibile.
În punctul acesta, apare inevitabil întrebarea, spusă fără poezie, dar cu multă greutate: leasing operațional sau închiriere auto. Și, de multe ori, răspunsul nu e o idee, ci un calcul, plus o doză de oboseală. Oboseala aceea de a explica de ce ai plătit iar o reparație nebugetată, de ce ai iar o mașină indisponibilă, de ce stă cineva pe telefon cu un service.
Banii: predictibilitatea care liniștește contabilitatea
Leasingul operațional câștigă teren pentru că transformă un set de costuri variabile într-o plată recurentă, mai ușor de anticipat. Nu e magie, e structură contractuală. În loc să ai costuri care apar când se rupe ceva, când expiră o poliță, când trebuie schimbate anvelopele, ai o rată care include deja aceste lucruri, în limitele convenite.
Pentru un departament financiar, asta e aur curat, dar fără strălucire. Bugetarea devine mai simplă, raportarea internă e mai curată, iar discuțiile despre „de ce ne-a sărit costul pe mașini luna asta” se răresc. Când ai o flotă de câteva zeci de vehicule, doar această reducere de fricțiune poate să justifice schimbarea.
Mai e și aspectul de cash flow. În multe cazuri, companiile preferă să nu blocheze capital în achiziții sau în investiții greu de recuperat. Preferă să folosească banii pentru creștere, pentru stocuri, pentru oameni, pentru marketing, pentru ce le aduce venit, nu pentru un activ care, în practică, începe să se deprecieze din secunda în care a ieșit din showroom.
TCO, adevărul din spatele prețului de catalog
În discuțiile despre flote, există un cuvânt care sună tehnic, dar e de fapt o poveste despre realism: costul total de utilizare. În România, încă se mai cumpără, reflex, după prețul de listă, după reducere, după „ce am prins bun”, și apoi se plătește ani la rând pentru tot ce nu s-a văzut la început. Leasingul operațional, prin natura lui, te obligă să te uiți la total, nu doar la intrare.
Asta nu înseamnă că e mereu mai ieftin, ar fi o promisiune prea simplă. Înseamnă că e mai clar. Știi cât te costă mașina cu tot cu întreținere, cu asigurare, cu anvelope, cu management de daune, și poți compara soluții pe aceeași linie.
În companii, claritatea costă mai puțin decât confuzia, chiar dacă uneori pare invers. Confuzia are darul să scoată bani din locuri în care nu te uiți.
Timpul: orele pierdute cu reparații, asigurări și telefoane
Aici e o zonă pe care mulți o ignoră la început, apoi o simt pe piele. Administrarea internă a unei flote înseamnă discuții cu service-uri, programări, verificări, urmărirea polițelor, gestionarea accidentelor, recuperarea mașinilor, predări și preluări. Dacă ai două mașini, e enervant. Dacă ai douăzeci, devine o activitate continuă.
Leasingul operațional vine cu ideea de externalizare. Nu scapi de responsabilitate complet, că nu e nimeni atât de naiv să creadă asta, dar scapi de operațiunile zilnice care mănâncă timp. Furnizorul are procese, are oameni, are rețele de service, are volum, și pentru el ceea ce ție îți pare criză e o procedură.
Când un manager îți spune că a ales leasingul operațional „ca să nu mai stea să rezolve mereu aceleași mizerii”, de fapt descrie un calcul foarte serios. Orele unui manager sau ale unui om de la administrativ sunt cost, chiar dacă nu apar pe o factură separată. Iar firmele încep să numere și acest timp.
Mașina la schimb și continuitatea muncii
Pentru echipele din teren, indisponibilitatea unei mașini e mai mult decât un inconvenient. Înseamnă întâlniri ratate, vizite amânate, clienți nervoși, uneori penalizări. În leasing operațional, serviciul de mobilitate include de obicei și soluții de înlocuire, astfel încât activitatea să nu se oprească.
Închirierea pe termen scurt poate rezolva și ea asta, dar ajungi să pui plasturi peste o rană care se repetă. Într-o flotă, problema nu e că ai o mașină în service, problema e că ai mereu câte una în service. Continuitatea devine o cerință, nu o surpriză.
Riscul: cine își asumă surprizele și valoarea de revânzare
Orice mașină e un mic pariu. Cât va costa întreținerea, cum se va comporta în exploatare, cât va valora la final, cât de repede se strică anumite consumabile, cât de mult se va schimba piața de second-hand. În România, piața se poate schimba repede, iar uneori într-un mod care nu te întreabă dacă ești pregătit.
În leasing operațional, o parte bună din acest risc se mută către furnizor. El își face calculele, el are experiență pe volume, el își asumă valoarea reziduală în multe contracte. Pentru compania client, asta e un avantaj uriaș, mai ales când nu vrea să devină expertă în revânzarea mașinilor.
În plus, finalul de contract devine un proces, nu o aventură. Predai mașinile, primești altele, iar organizația nu rămâne cu un șir de active pe care trebuie să le valorifice rapid, în condiții incerte. Pentru mulți, asta singură e diferența dintre o politică de flotă și un haos periodic.
Resursa umană: mașina ca beneficiu și ca instrument de lucru
În unele industrii, mașina de serviciu e încă un semn de statut. În altele, e o necesitate strictă, un instrument fără de care nu se poate face treaba. În ambele cazuri, modul în care gestionezi flota ajunge să afecteze cultura internă.
Leasingul operațional poate oferi standardizare. Știi ce modele ai, ce echipări, ce reguli de utilizare, ce politici de siguranță. Și, poate chiar mai important, poți să construiești un sistem de alocare și de înlocuire care să nu depindă de „ce mașini au mai rămas” sau de noroc.
Într-o piață a muncii în care oamenii se mișcă repede, beneficiile trebuie să fie și ele flexibile. A avea posibilitatea de a schimba mașina la intervale previzibile, de a evita situațiile în care un angajat moștenește o mașină obosită, cu istoricul ei, cu micile ei defecțiuni, e un detaliu care contează mai mult decât pare.
Siguranța și imaginea, două lucruri pe care nu le vrei „din întâmplare”
O flotă veche, neuniformă, întreținută „când apucăm”, arată ca o companie care se târăște. Poate firma e solidă, poate are oameni buni, dar imaginea din parcare spune altceva. În leasing operațional, ciclul de înnoire e clar, iar mașinile tind să fie mai noi, mai sigure, mai coerente.
Mai e și partea de siguranță rutieră, care, sincer, e adesea tratată superficial până la primul incident. Mașinile mai noi au sisteme de asistență, au dotări care reduc riscul, iar un program coerent de mentenanță te scoate din zona „ne-a luat prin surprindere”. Pentru companii, siguranța nu e doar morală, e și financiară.
Standardele contabile și fiscalitatea: lucruri plictisitoare, dar decisive
Nu e partea cea mai sexy a discuției, dar nici nu poți fugi de ea. În ultimii ani, regulile contabile internaționale au schimbat felul în care sunt tratate contractele de leasing în raportări, iar companiile mari au simțit asta în bilanț și în indicatori. Chiar și când nu raportezi după standarde internaționale, mentalitatea de „cum arată în acte” influențează decizia.
Fiscalitatea, la rândul ei, vine cu reguli despre deductibilitate și despre TVA, cu condiții, cu excepții, cu documente. Aici, leasingul operațional are un avantaj de simplitate percepută, pentru că plata lunară se înregistrează ca o cheltuială operațională, iar tratamentul fiscal se aplică după regulile generale ale utilizării mașinii. Nu scapi de reguli, dar ai un flux mai ușor de urmărit.
Închirierea pe termen scurt are și ea tratament clar, dar, în practică, când o firmă ajunge să facă zeci sau sute de închirieri, apar situații amestecate, centre de cost diferite, proiecte care nu mai sunt ușor de separat. Leasingul operațional, fiind construit pe termen mai lung, se așază mai bine în arhitectura internă a unei companii.
Politica de utilizare, foile de parcurs și realitatea din teren
Orice discuție despre deductibilitate ajunge, inevitabil, la întrebarea dacă mașina e folosită doar în scop de business sau și personal. În România, realitatea e, uneori, amestecată, iar firmele preferă să-și asume un regim clar, chiar și mai restrictiv, decât să trăiască în ambiguitate. Leasingul operațional, cu rapoarte și cu reguli de utilizare integrate în contracte, ajută la disciplină.
Nu pentru că oamenii devin brusc mai cuminți, ci pentru că procesul devine mai ușor de ținut. Când ai date, când ai trasee, când ai consumuri, când ai reparații înregistrate centralizat, îți e mai simplu să justifici utilizarea. E și o chestie de maturitate organizațională, iar aici flota e un bun profesor.
Mașina electrică și presiunea de sustenabilitate
În ultimii ani, aproape orice companie mai mare a început să vorbească despre sustenabilitate, despre emisii, despre raportări. Uneori e marketing, alteori e cerință de la grup, alteori e presiune de la clienți. Indiferent de motiv, flota auto devine una dintre zonele unde poți schimba ceva concret, fără să inventezi proiecte abstracte.
Trecerea către vehicule hibride sau electrice e mai ușoară când ai un partener care știe să calculeze, să optimizeze, să gestioneze infrastructura, să-ți propună modele potrivite pentru profilul de utilizare. Leasingul operațional, în versiunea lui modernă, vine adesea la pachet cu consultanță de flotă, nu doar cu mașina. Pentru multe firme, asta contează, fiindcă nu vor să facă experimente scumpe pe banii lor.
Și mai e un detaliu: tehnologia se schimbă repede, iar teama de a rămâne cu o mașină electrică „veche” într-o piață care evoluează e reală. Când nu deții activul și ai un ciclu de înlocuire previzibil, această teamă scade. Nu dispare, dar devine gestionabilă.
Digitalizarea flotei: de la impresii la date curate
Companiile au început să ceară date. Nu din plăcere, ci pentru că fără date nu mai poți optimiza nimic, iar în economia de azi optimizarea e un reflex de supraviețuire. O flotă administrată prin leasing operațional vine adesea cu platforme, cu rapoarte, cu indicatori, cu istorice.
Asta schimbă discuția internă. În loc de „mi se pare că mașina X consumă prea mult”, ajungi la „mașina X are un consum mediu de atât, pe rutele astea, în condițiile astea”. În loc de „cred că oamenii conduc agresiv”, ajungi la date despre frânări, accelerări, incidente. Nu e totul, dar e un început.
Într-o flotă mare, diferența dintre impresii și date se traduce direct în bani. Iar când banii sunt presiune constantă, datele devin aproape o formă de confort psihic. Știi pe ce te bazezi.
Mobilitatea ca serviciu, fără să sune pompos
Există un termen la modă, mobilitate ca serviciu, care sună ușor corporatist și uneori te face să ridici din sprâncene. Dar, dincolo de formulă, ideea e simplă: firma vrea să asigure deplasarea angajaților cu minimum de bătăi de cap. Leasingul operațional, în combinație cu soluții de car sharing intern, cu mașini rezervabile, cu politici clare, începe să arate ca un sistem.
Închirierile scurte rămân utile pentru vârfuri, pentru proiecte, pentru situații punctuale. Doar că sistemul, dacă e să fim sinceri, nu se construiește din improvizații. Se construiește din contracte clare, din procese repetitive și din furnizori care își asumă responsabilități.
De ce unele industrii fac trecerea mai repede
Sunt domenii în care ritmul de deplasare e atât de mare încât nu mai ai de ales. Distribuția, pharma, echipele de vânzări, service-urile tehnice, consultanța cu deplasări multe, toate simt rapid presiunea pe flotă. În aceste cazuri, leasingul operațional apare ca o soluție naturală, fiindcă problema nu e să ai o mașină, problema e să ai mașina disponibilă, sigură și predictibilă.
Există și industrii mai prudente, unde mobilitatea e importantă, dar nu critică. Acolo, decizia se ia mai lent, fiindcă nu se simte durerea zilnică. Totuși, chiar și în aceste sectoare, când firma trece de un anumit prag, apar aceleași simptome: costuri care scapă, timp pierdut, oameni iritați.
Un motiv interesant pentru care leasingul operațional prinde și la firme mai mici este profesionalizarea. Antreprenorii au început să se uite mai atent la procese, la costuri, la felul în care arată firma în ochii partenerilor. Și, la un moment dat, e greu să mai justifici de ce tu, ca director sau ca owner, stai să alergi după polițe și revizii.
Portretul omului care ține flota, când flota îl ține pe el
În multe companii, înainte să existe o politică de flotă, există un om. Uneori e administratorul, alteori e cineva de la achiziții, alteori e „băiatul de la administrativ” care a primit cheia și a rămas cu ea ani întregi. Îl recunoști după telefonul plin de contacte de service și după felul în care își face cruce, discret, când vede o gaură în asfalt.
Omul acesta nu apare în organigramă ca „manager de mobilitate”, dar își trăiește zilele ca atare. Știe când expiră RCA-ul, știe cine a lovit ușa în parcare, știe la ce vulcanizare poți merge fără să te certe, știe și cine uită mereu să pună combustibil. Când compania trece pe leasing operațional, de multe ori nu doar costurile se schimbă, ci și viața acestui om se ușurează, și asta, sincer, se simte în atmosfera firmei.
Există un soi de justiție mică în această schimbare. În loc ca un singur angajat să fie „vinovatul de serviciu” pentru orice problemă cu mașinile, responsabilitatea se mută într-un sistem cu SLA-uri, cu termene, cu proceduri. Nu mai e o chestiune de improvizație și bunăvoință, e o relație contractuală, iar asta reduce tensiunea internă.
De la vinovăție la proces, o diferență care contează
În cultura organizațională, nimic nu obosește mai tare decât problema fără stăpân. Flota, administrată intern, ajunge ușor să fie exact asta, o problemă fără stăpân clar, pe care toți o pasează și, la final, o înghite cineva. Leasingul operațional pune un stăpân extern pe o parte din probleme, iar intern rămâne doar coordonarea, nu pompieristica.
E important și pentru manageri, fiindcă dispar discuțiile de tipul „de ce nu s-a făcut”, înlocuite cu „ce spune contractul” și „ce termen avem”. Nu e o lume perfectă, dar e o lume mai predictibilă. Iar predictibilitatea, în management, e aproape o formă de respect.
Când piața de second-hand devine personajul principal
România are o piață de mașini rulate foarte activă, iar valoarea de revânzare influențează indirect aproape toate deciziile legate de flotă. Când prețurile la mașini second-hand cresc sau scad brusc, companiile care dețin flote simt asta imediat, uneori în bine, alteori în rău. Problema e că această piață are logica ei, care nu ține cont de planurile tale pe trei ani.
Leasingul operațional, tocmai prin faptul că împinge riscul de revânzare spre furnizor, protejează compania de aceste valuri. Nu e că furnizorul face magie, ci că își construiește portofoliul astfel încât să gestioneze riscul pe volume și pe timp. Pentru o firmă client, mai ales una care nu vrea să se ocupe cu vânzări de mașini, asta e o eliberare.
Mai există și un detaliu psihologic. Când știi că la final predai mașina, ai tendința să fii mai atent cu standardele de utilizare, fiindcă „se uită cineva la ea”. În flotele deținute, mașina ajunge uneori să fie tratată ca un bun comun fără viitor, iar uzura crește.
Achiziția, negocierea și liniștea de a ști ce ai cumpărat
Firmele care trec pe leasing operațional descoperă că, de fapt, negociază altceva decât credeau. Nu negociază doar o rată, negociază timpi de intervenție, condiții de service, disponibilitatea mașinilor de înlocuire, modul de raportare, modul de facturare, flexibilitatea la kilometri. Dacă nu le negociezi, ele tot există, doar că apar când deja ești prins în contract.
Închirierea pe termen scurt are o simplitate tentantă, semnezi, plătești, ridici mașina, pleci. Leasingul operațional cere mai multă atenție la început, iar unele companii se sperie tocmai de acest efort inițial. Partea ironică e că efortul de la început te scutește de eforturi repetate mai târziu.
Din perspectiva unei companii, e o schimbare de maturitate. În loc să alergi periodic după oferte de închiriere, după disponibilități, după tarife care se schimbă în sezon, îți construiești un cadru stabil și îl optimizezi în timp. Asta e diferența dintre reacție și strategie.
Detaliile mici, cele care fac sau strică experiența
Un contract bun se vede în zilele proaste. Când ai o daună într-o zi de luni, când un coleg rămâne în drum, când service-ul nu are locuri, când ai nevoie de o mașină repede, atunci îți dai seama dacă ai ales un furnizor serios. Leasingul operațional, pentru că se bazează pe servicii recurente, îți arată mai clar cine are infrastructură și cine are doar promisiuni.
Tot aici intră și felul în care se comunică. Dacă ai un punct de contact clar, dacă primești răspunsuri rapide, dacă facturarea e transparentă, nervii scad. Iar nervii, în companie, costă bani, chiar dacă nu apar în contabilitate.
Pentru IMM-uri, decizia are un gust diferit
Un IMM se uită altfel la aceeași problemă. Nu are departament de flotă, nu are proceduri stufoase, dar are aceeași presiune de a nu pierde timp. Când ești o firmă cu douăzeci de oameni, o zi în care un coleg stă să rezolve o problemă de mașină e o zi în care nu se fac alte lucruri.
În același timp, un IMM e mai sensibil la angajamente pe termen lung. De aici apare frica de contract, frica de kilometri, frica de penalități. Ce ajută, în practică, este să începi cu o flotă mică, să înțelegi dinamica, să îți cunoști consumul de kilometri, și apoi să scalezi, fără să forțezi.
Pentru multe IMM-uri, leasingul operațional devine un fel de „manager extern” pentru o zonă pe care nu au cum s-o stăpânească intern. Nu e o rușine, e un mod inteligent de a cumpăra competență la pachet. Și, dacă alegi bine, chiar îți simți firma mai ușoară.
Ce nu se spune la început: limite, capcane și cum le eviți
Leasingul operațional nu e un panaceu. Ca orice contract, vine cu reguli, cu condiții de utilizare, cu limite de kilometri, cu standarde la predare, cu costuri pentru uzură peste normal. Dacă nu citești atent și dacă nu îți cunoști profilul de utilizare, poți ajunge să plătești suplimentar și să te enervezi fix când credeai că ai scăpat.
Unele companii fac greșeala să aleagă doar după rată, ca și cum ar compara două telefoane la abonament. Dar flota nu e telefon, e infrastructură de lucru. Contează rețeaua de service a furnizorului, timpul de răspuns, politica de mașină la schimb, felul în care se gestionează daunele, cât de ușor ajungi la un om când ai o problemă.
Mai e și partea umană, pe care contractele o ignoră, dar realitatea o scoate la iveală. Dacă nu ai o politică internă clară de utilizare și dacă nu comunici așteptările către angajați, vei avea surprize la predare, vei avea uzură excesivă, vei avea tensiuni. Leasingul operațional nu te scapă de nevoia de disciplină internă, doar îți oferă cadrul în care disciplina se poate aplica mai ușor.
Flexibilitatea, paradoxul care trebuie înțeles
Un argument al închirierii pe termen scurt este flexibilitatea. Poți lua o mașină azi și o predai mâine, schimbi modelul, schimbi clasa, schimbi tot. Leasingul operațional, prin definiție, te leagă pe o durată, iar asta poate speria companiile cu activitate foarte volatilă.
Paradoxul e că multe firme care se cred volatile sunt, de fapt, stabile în necesarul de mobilitate. Au fluctuații, da, dar au și un nucleu permanent de mașini necesare. Când identifici nucleul și îl pui într-un contract pe termen lung, iar vârfurile le acoperi punctual, obții un echilibru mai bun.
Aici se vede maturitatea managementului. Nu alegi o singură soluție pentru toate situațiile, alegi o arhitectură de mobilitate. Leasingul operațional devine baza, iar închirierea scurtă devine instrument de ajustare.
De ce această schimbare pare mai rapidă tocmai acum
Contextul economic a făcut ca predictibilitatea să devină o valoare aproape sentimentală. Costurile au crescut în multe zone, dobânzile au fluctuat, lanțurile de aprovizionare au avut momente complicate, iar piața auto a fost, pe alocuri, capricioasă. În astfel de condiții, companiile caută contracte care le așază cheltuiala într-un cadru clar.
Mai e și presiunea de eficiență. După perioade în care multe firme au angajat rapid, apoi s-au recalibrat, a apărut nevoia de procese mai curate. Flota e un loc bun de curățat, fiindcă e vizibilă și costisitoare. Și, cum să zic, e greu să predici eficiența în ședințe, dacă în parcare ai o colecție de mașini gestionate pe principiul „vedem noi”.
În același timp, furnizorii de leasing operațional au devenit mai buni la a explica ce oferă. Au pachete mai clare, au instrumente digitale, au studii de cost, au limbaj mai prietenos. Când produsul devine mai ușor de înțeles, crește adopția, e un lucru simplu.
O privire spre următorii ani, fără profeții
Mobilitatea corporate din România pare să se ducă spre două direcții simultane. Pe de o parte, tot mai multe firme vor externaliza administrarea flotelor, pentru că nu e un domeniu în care vor să-și consume energia internă. Pe de altă parte, vor cere mai mult control prin date, prin rapoarte, prin politici, deci externalizarea nu va mai însemna „nu mă mai interesează”, ci „mă interesează, dar vreau să văd totul clar”.
Vom vedea probabil mai multe flote mixte, cu vehicule termice eficiente, hibride, electrice, alese după trasee și după profil. Vom vedea și o atenție mai mare la utilizare responsabilă, fiindcă accidentele, daunele și consumurile nu sunt doar costuri, sunt și reputație. Și, inevitabil, vom vedea o integrare mai mare între flote și politicile de resurse umane, pentru că mobilitatea a devenit un element de atracție și de retenție.
Când te uiți la toate acestea, alegerea leasingului operațional nu mai pare o modă. Pare o formă de adaptare, uneori chiar o formă de bun simț managerial. Companiile nu aleg o soluție doar ca să fie „în trend”, ci ca să poată merge mai departe fără să se împiedice în propriile roți.
